Petre Ispirescu despre motivele pentru care românii nu citeau suficient

Petre Ispirescu nu a făcut bani din basme. Cu siguranță știa că în Franța de exemplu, Charles Perault, culegătorul/autorul unor basme precum ”Motanul încălțat”, ”Cenușăreasa”, ”Frumoasa din pădurea adormită” sau ”Scufița roșie”, o dusese bine cu aproximativ două secole în urmă. Motivele pentru care un scriitor român trăia mai degrabă de pe azi pe mâine le expune în 1882 într-o scrisoare către fiica Elena:

”….Îmi zici că e cam sărată cu 6 lei cartea. Ai dreptate, așa este. Și alții mi-a zis-o. Acelora nu le-am răspuns nimic. Ție însă să-ți spui totul din fir pînă în ață.

Mai întîi știi că eu nu merg la teatru, nu la grădini, nu la cafenele. Cum las de lucru la tipografie vin glonț acasă. Știi că nu e noapte în care să nu fac ceva: ori scriu, ori citesc. Dară bine, dară rău lucrez, nu stau trîntor. Daca ceea ce produc este folositor literaturii noastre născînde nu mă pot pronunța. Se vor găsi alții să aprecieze lucrările mele.
Aș fi în drept, în poziția în care mă aflu, să aspir la un beneficiu oarecare pentru vegherile mele. Daca silit de împregiurarea oă nu sunt susținut de cei competenți și în stare a face ceva, renunț și am renunțat la un astfel de beneficiu. Dară ca să mai fac și sacrificii bănești aceasta ar fi un lucru preste puterile mele și totodată nedrept și, cu tcate acestea, am făcut mai cu seamă cînd n-am pretenția nici de autor, nici de scriitor. Nu aștept nici mărire, nici recompense naționale.

Căci vezi tu, Eleno, azi lumea la noi așa este. De cum se simte vrunul ceva, ceva mai cu nițel spiiit și văd că pot să facă te miră ce puțin lucru, le intră fumurile în cap că numai ei sunt ce sunt, și numai lor li se cuvine totul. Alții, cît sunt ca simpli muritori, găsesc că totul merge anapoda și cănd ajung în capul administrației nu se mai gîndesc la cele ce ziceau, ci-și fac buzunare adînci ca de cerșetori și bagă și bagă, iar de umplut nu se umplu niciodată. Să-ți dau vro două exemple, fără a spune nume.

Un oarecare scriitor și încă de merit, citind basmele mele, a fost încîntat de subiecte, dar mai cu seamă de limbă, s-a și servit cu dînsele. Fără voia mea mi-a divulgat numele, l-a dat în stampă, cum se zice: căci îmi adoptasem pseudonimul de: Un culegătortipograf. Acest nume mi-l luasem, fiindcă nu voiam să-mi fac meserie de scriitor, ori să dau scrierilor mele vrun merit, pe care poate nu-l aveau, sau să mă fălesc cu ele. Socoteam să-mi fac o datorie către țară, dezmormîntînd literatura poporului, și dînd la lumină basmele sale, prin care se probează, de multe ori, romanitatea noastră. Acel scriitor a ajuns, mai tîrziu, membru în Consiliul Instrucțiunii Publice. De la dinsul și de la colegii săi depindea alegerea cărților pentru împărțire cu premii la copii. Ei bine, cîte socotești că s-au luat din aceste cărți atît de mult lăudate de dînsul ca foarte folositoare poporului, în doi ani d-a rîndul cît a fost la consiliu? De ar fi altul, n-ar crede, dară tu care știi că spun numai și numa adevărul mă vei crede: niciuna măcar.

Au pus în spinarea sumei alocată pentru cumpărătoare de cărți a se împărți la premii mai întîi o bună cantitate de cărțile lor, altfel de merit și cu restul au cumpărat cărți din ale favoriților sau de ale lingușitorilor lor. Eu nu știu să fac d-alde astea, nu pot să atîrn de coada nimănui, căci de făceam, astăzi aș fi fost departe. Altul, și acesta un june, cît era de trimis la Paris și Germania să studieze învățături înalte, se mira cum de nu face ceva guvernul ca să se divulge asemenea cărți folositoare poporului, cum de nu mă alege măcar membru corespondent la Academie, căci în străinătate de aș fi, toate onorurile, toate înlesnirile mi s-ar face pentru răspîndirea unor asemenea cărți.

Ajuns director la minister, a uitat ce vorbise și cînd m-am îacumes a-i zice cu sfială cîteva vorbe în favoarea Basmelor mele, mi-a răspuns cu o răceală și nepăsare vădită: dă o hîrtie la Minister și o vom pune în vederea Consiliului. Daca scrierile mele au mai primit laude de la d. Odobescu, Alecsandri și alții, celui dintîi nu i-a stat nimic în mînă, de cînd îl cunosc, a face ceva întru răspîndirea literaturii populare la noi, cel d-al doilea, după îndemnul căruia am tipărit colecția din urmă, a stăruit destul în sinul Academiei, după cîte știu, ca să se premieze. Și deși însuși raportul comisiei însărcinate cu cercetarea cărților mi-a fost favorabil, totuși Academia a decernat premiul unei cărți catichetice.

Celor’alți, cari îmi tot laudă scrierile prin presă și prin grai, nu știu să le stea în mină ceva. Cu toate astea, cum zice românul, toți ca unul. Eu însă nu pot să cred pe toți a fierbe într-o oală, cum se zice. Presupui numai că nu vor face excepție de la regula generală. Căci trebuie să mai știi una, Eleno. Poporul nostru nu poate încă să susție o scriere și mai cu seamă populară.

1. El nu știe ce-i este de folos: așteaptă ca guvernul să i-o arate.
2. Politica îl preocupă mult. Bietul popor, îndopat cu politică de către cei ce pot multe în țara noastră și a căror interes este de a fi susținuți de popor, crede că, în politică se mărginește toată literatura.
3. Cîteva traduceri rău făcute de romanțe triviale… au stricat cu totul gustul lecturii în gloatele noastre.
4. Greutatea contribuțiilor încă este o piedică pentru bietul popor ce-l oprește a-și scoate banul să-l dea pe cărți.

Astea sunt cauze de nu se pot baza scriitorii noștri numai pe ajutorul poporului și de aceea, trebuie intervenția administrației superioare întru reușita vrunei scrieri. Știind toate astea, să-ți spun acum și de ce am pus prețul mare. Mai întîi, cum știi, și cum ți-am spus mai sus, am renunțat la orice beneficiu al muncii mele de noapte și de stăruinți întru adunarea Basmelor. Am socotit însă a fi drept să scot cheltuielile tiparului.

Pentru aceasta tipărind 1000 de exemplare, cum am și făcut, toată cheltuiala am regulat să-mi iasă din 300 exemplare, de se vor vinde, căci cam pe atîți cumpărători se poate compta. Celelalte pînă la 1000 se dau parte gratis, parte rămîn în magazie sau se dau la anticari pe preț ce nu iese nici costul hîrtiei. Pînă acum am primit bani pe vro 25 de cărți, în care intră și cei ce s-au abonat, dară am dat gratis peste cincizeci. Te vei îndoi poate de cele ce-ți spui. Eu am făcut două liste, într-una trec toate cărțile date pe bani, într-alta pe cele date gratis.

Va zice cineva că de ce dau gratis. Sunt nevoit, Eleno; atîți și atîți cunoscuți am, de care am trebuință; îți cer, poți să nu le dai? Îți poartă sîmbetele și cînd le vine bine te pocnesc tocmai unde te doare. Ar mai fi multe de zis, dar văd că scrisoarea mea se lungește și iese din cadrul unei scrisori. Și fiindcă n-am de gînd să fac din această scrisoare cine știe ce, mă opresc aci, cugetînd că acum pricepi și tu de ce am pus prețul mare, mai cu seamă, cînd știi că sunt tipograf și am experiența desfacerii cărților”.

sursa:istorie-pe-scurt.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *